Autenticitate şi realism monografic. Scriitorii români interbelici şi şcoala Gusti

Autenticitate şi realism monografic. Scriitorii români interbelici şi şcoala Gusti

Paul CERNAT

Revista TRANSILVANIA, nr.8-9/2016

Rezumat: studiul urmăreşte impactul Şcolii sociologice de la Bucureşti a lui Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl asupra scriitorilor români interbelici, ca parte a unui program mai larg de atragere a elitelor intelectuale tinere. Filmele sociologice despre campaniile monografice, reportajele de teren, reconstituirile muzeografice sunt privite ca instrumente de cartografiere identitară, numitorul comun al perspectivei fiind dat de imperativul angajării etice în serviciul comunităţii, de autenticitatea experienţei şi de realismul monografic.

Abstract: This study try to evaluate the impact of the Sociological School of Bucharest, created by Dimitrie Gusti and Henri H. Stahl, on the Romanian interwar writers. The social program of this national instituution and its scientific agenda have as main objective a mobilisation of the young intellectual elites and a social map of the country. From this point of view, the documentary films, the sociological reports and the museological reenactements shall be regarded as some identity maping tools. The common denominator of this enterprise is defined by the ethic social engagement, by the authenticity of the experience and also by the realist attitude of the monographs.

Cuvinte cheie: scriitori, autenticitate, realism, sociologie, monografie

Keywords: writers, authentic, realism, sociology, monography

Într-un text cu caracter panoramic (Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret de fondator) inclus în masivul volum-reconstituire a campaniei monografiste Cornova 1931[1], profesorul Zoltán Rostás insista asupra legăturii profunde între demersul tinerilor membri ai şcolii monografiste şi cel al tinerilor scriitori şi filosofi existenţiali care vor fonda în 1932 Asociaţia culturală „Criterion”: „Căutările tinerilor monografişti coincideau cu căutările tinerei generaţii de scriitori şi filosofi. Din joncţiunea acestora s-a născut ultima asociaţie culturală din anii `30 care promova dialogul pe teme culturale şi politice şi nu intoleranta impunere a unei perspective în detrimentul alteia.” Dacă pluralismul dialogic, sincretic al perspectivelor dă, într-adevăr, măsura Şcolii sociologice de la Bucureşti (ca şi a Asociaţiei Criterion), implicarea scriitorilor – nu numai a celor din noua generaţie – în activităţile sale dă, printre altele, măsura curiozităţii interdisciplinare a literaţilor români interbelici. Nota Bene, în Universitatea românească interbelică, literele, filosofia şi sociologia erau discipline integrate; D. Gusti conducea seminarul de sociologie, politică şi etică din cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, iar mare parte din conferinţele, dezbaterile şi anchetele asociate s-au desfăşurat în cadrul respectivei facultăţi. Contribuţiile literaţilor la revistele de profil sociologic şi etnografic a fost, şi ea, semnificativă, iar colaborarea dintre sociologi, folclorişti, antropologi, etnomuzicologi, pictori, fotografi şi scriitori poate oferi oricînd un bogat material documentar pentru o carte (sau chiar mai multe), iar Paginile monografiilor socio-antropologice, documentele folclorice şi celelalte materiale textuale culese „de pe teren” au, adeseori, o expresivitate literară frapantă (chiar dacă involuntară), plină de naturaleţe. Fără a intra deocamdată în detalii, mă voi limita să schiţez o serie de aspecte ale implicării scriitorilor în proiectele şcolii gustiene, pornind de la cîteva exemple ilustrative.

Începînd cu generaţia paşoptistă, scriitorii români s-au preocupat constant de elaborarea unor imagini ale identităţii sociale autohtone; în condiţiile socio-demografice ale României Mari, şcoala sociologică de la Bucureşti le oferea posibilitatea unei noi „cunoaşteri şi înţelegeri” a „ţării reale” – una realistă şi autenticistă, pornind „de la firul ierbii” prin experienţa directă, de teren. O cale de acces privilegiată a constituit-o investigarea lumii satului (larg majoritară), cu accent pe zonele sale arhaice. Interesul pentru „autenticitatea tradiţiilor” explică, într-o anumită măsură, atenţia cu totul particulară acordată supravieţuirilor satului tradiţional, „devălmaş”, abia atins de modernizare, dar perceput deja ca un anacronism sortit dispariţiei; fireşte, monografiştii s-au raportat la el în acord cu propriile agende ideologice, pledînd, după caz, fie pentru „ridicarea”, fie pentru salvarea sa.

Filmul documentar-sociologic

Gînditor creştin şi poet ortodoxist (apropiat, în unele momente, de avangardă), dar şi jurist, economist, sociolog, Paul Sterian s-a implicat de la început, alături de prietenul Mircea Vulcănescu, în acţiunile şcolii gustiene. Ambii s-au numărat, împreună cu Henri H. Stahl, şi printre iniţiatorii asociaţiilor „Forum” şi „Criterion”, definitorii pentru identitatea de tip creuzet a „noii generaţii”. Prima soţie a lui P.S. – pictoriţa Margareta Sterian – l-a urmat, abia întoarsă de la studiile sale pariziene, în campania monografică de la Drăguş, condusă de Dimitrie Gusti (13 iulie – 16 august 1929). În decembrie acelaşi an, a participat şi la expoziţia organizată de Seminar (în organizarea pictorului Mac Constantinescu), expunând şase portrete de ţărani şi copii din Drăguş, iar în cadrul primei expoziţii personale, găzduite de Sala Mozart din Bucureşti şi deschise până în ianuarie 1930, a expus mai multe peisaje, naturi statice şi 30 de portrete reunite sub titlul tematic „Copiii din Drăguş”. Împreună cu N. Argintescu-Amza, Paul Sterian va realiza, la începutul anilor `30, unul dintre cele mai elocvente filme documentare ale monografiştilor Drăguş, un sat din Ardeal. Un alt scriitor de talent, vechi colaborator la vîrf al lui Gusti, redactor la Arhiva pentru ştinţa şi reforma socială etc. –  e vorba de Emanoil Bucuţa, se va număra – alături de H. H. Stahl şi Anton Golopenţia – printre regizorii documentarului sociologic Cornova, un sat din Basarabia. Prezentată, împreună cu documentarul Drăguş… în ianuarie 1932, sub egida secţiei sociologice a Institutului Social Român, producţia în speţă sintetiza experienţa celei de-a şaptea campanii monografice, desfăşurate între 25 iunie – 13 august 1931 în satul basarabean omonim din judeţul Orhei. Ambele filme au stîrnit interesul comentatorilor din presă – între care scriitori ca Adrian Maniu sau animatorul criterionist Petru Comarnescu. Nu scriitorii vor fi însă primii care vor enunţa „estetica” acestor demersuri – o estetică existenţială şi autenticistă – ci Dimitrie Gusti, într-un articol despre relevanţa monografierii cinematografice a satelor (Filmul documentar sociologic, în Curentul, 6 ianuarie 1932[2]):

„Filmul documentar sociologic nu oferă însă numai documente, ci exprimă forme sociale de viaţă. Simplele elemente documentare, luate pentru o demonstraţie cu totul ştiinţifică, se transpun pe plan emoţional şi devin un adevărat poem rustic. Pentru ce, deşi filmul nu are, după formula obicinuită, nici personagii şi nici acţiune, prezintă el totuşi un deosebit interes dramatic? Fiindcă se referă la viaţa comunităţii săteşti. De aceea, filmul realist conţine mai mult decît fotografii oneste şi tablouri frumoase, dar reci – pentru că din el se desprinde o poezie spontană şi pentru că în el vibrează un suflu şi o frăgezime nouă de viaţă originală”.

Implicit poetice, asemenea filme „pot fi numite experimentale sau realiste” şi sunt în totul eliberate (…) de orice deformare intenţional estetică şi doctrinară”. Este evidenţiat caracterul plein air-ist şi de ready made (de docudrama, am spune azi), subordonat unei metode obiectiviste şi comportamentiste:

„Studio a fost satul şi regiunea – în plin aer – unde s-a făcut cercetarea monografică; personagiile au fost ţăranii din satul studiat, aşa cum trăiesc; acţiunea (…) viaţa însăşi, desfăşurată în cadrul ei natural; textul l-au făcut ţăranii înşişi, prin viaţa lor obicinuită”.

La rîndul ei, tehnica regizorală ar implica încadrarea imaginilor vizuale „în ritmul total al vieţei săteşti, reconstituind exact împrejurările de viaţă, fără nici un amestec din partea celor ce luau filmul”. Un „amestec’ există totuşi, deşi suntem asiguraţi că „filmul documentar nu are la bază o teză, estetică sau de propagandă (cum sunt, bunăoară, filmele sovietice”, întrucît seria de imagini cinematografice „nu este luată la întîmplare, ci este străbătută de o idee directivă, de un plan: o ideologie ştiinţifică, aceea care este ideea cercetării monografice”. O asemnenea „sociologie românească a satelor filmată” are – în formularea acelaşi Gusti – un caracter de „reconstituire intuitivă şi ştiinţifică”; revelator, cuvîntul intuitivă explică aici, măcar în parte, rolul acordat artiştilor şi scriitorilor în economia acestui megaproiect naţional. Un megaproiect în cadrul căruia satul este folosit ca „bază de construcţie a naţiunii” şi principal indicator al specificului autohton (potrivit lui H. H. Stahl, satul românesc ar reprezenta „cea mai mare şi mai întinsă civilizaţie ţărănească din cîte se află”). Pentru Dimitrie Gusti, importanţa filmului ca instrument de cunoaştere este superioară celei livreşti:

„Secţia sociologică a I.S.R. intenţionează să continue filmarea satelor, pe regiuni. Căci – credem -, zece pînă la douăsprezece filme săteşti ar face, pentru cunoaşterea şi înţelegerea ţării, mai mult decît întregi vrafuri de cărţi. Acest plan cinematografic intră în cadrul unui vast cîmp de acţiune monografică”.

Chiar dacă „planul cinematografic” nu va putea fi dus pînă la capăt, el se va concretiza, în următorii ani, prin cîteva noi scurt-metraje documentare cu caracter socio-etnografic (între care Satul Şanţ, realizat în 1936 de H. H. Stahl, Obiceiuri din Bucovina, realizat în 1937 de H. H. Stahl şi Constantin Brăiloiu­, sau impresionantul cine-eseu Ţara Moţilor realizat de Paul Călinescu în 1939, cu un comentariu de Mihail Sadoveanu în lectura lui Mihail Puşcariu, şi premiat la prestigiosul Concurs de artă cinematografică de la Veneţia în acelaşi an; Premiul Filmului Documentar pe care l-a primit a marcat prima recunoaştere internaţională a filmului românesc. Afinitatea regimului carlist autohton cu cel mussolinian pare să fi avut un rol în selecţie, dar producţia rămîne excepţională, iar textul sadovenian are, pe alocuri, un caracter subversiv).

Într-un articol din Adevărul, 21 februarie 1932 (Cartea fără slove)[3], poetul şi dramaturgul Adrian Maniu – cu preocupări constante pentru artele vizuale –  apreciază superlativ „viaţa unui sat” din primele două filme monografice sus-amintite. Judecăţile despre autenticitatea cinematografică (fără literaturizări inutile) şi şansele ei „peste hotare”, în condiţiile lipsei de capital, merită evidenţiate:

„Încercările de film românesc au avut uneori dorinţa să ne apropie de literatura bună – şi, dacă nu au fost încoronate de tot succesul aşteptat, vina aparţine, într-o proporţie hotărîtoare, lipsei de capital, lipsei de experienţă a regizorilor şi faptului că că se pornea, cel mult, o adaptare, cînd trebuia comandată o creare specială. (…) Dar cînd, pentru alte ţări, civilizate, investirile în film sunt rentabile surse de bogăţie – faptul că avem un capital de frumuseţe ce nu îşi găseşte încă mijloacele unei solide valorizări ne îndeamnă să credem că trebuie studiate toate condiţiile în care ar putea să-şi capete prienică viaţă filmul românesc. Şi anume, filmul care, trăind prin el însuşi, ar fi plăcut şi publicului nostru şi ar fi izbutit să fie cerut şi peste hotare”.

Nu numai „autenticitatea naturală” a satului tradiţional este însă elogiată de comentatori; în răspăr cu esenţialismul anistoric al metafizicii ruraliste, Petru Comarnescu aprecia, într-un articol despre Modernismul la Cornova din Rampa, 30 octombrie 1933, efectele procesului de „orăşenizare” şi „deschidere” a satului tradiţional. Pledoaria sa în favoarea modernizării satului aduce, în incipit, un „omagiu” secţiunii monografice a Institutului social Român, conduse de D. Gusti, datele oferite în monografia lui Anton Golopenţia fiind considerate paradigmatice pentru respectivul proces:

„Ştim cu toţii că viaţa satelor noastre nu mai este închisă în sine, ci, de multă vreme, deschisă tuturor influenţelor. Dar puţine sunt studiile care au adîncit această dinamică a unităţilor sociale, `desfăşurînd în timp trecutul comprimat în prezent‘. (…) în cadrul campaniilor monografice la sate, Anton Golopenţia (…) a fost acela care s-a pasionat a înţelege procesul de orăşenizare a satului basarabean Cornova. Urmărind datele şi interpretările din Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială ai de-a face cu însuşi procesul tipic de modernizare al unui sat românesc. (…) cornovenii nu s-au modernizat numai în dans. Anton Golopenţia le urmăreşte procesul de orăşenizare în mobilier, în îmbrăcăminte, în icoane. În unele cazuri, modernizarea, adică ţinerea în pas cu modele şi stilurile vremilor, e mai veche”.

Punînd accentul pe explicaţiile de natură economico-socială, liderul criterionist vede în tineret un vector al modernizării rurale:

„Odinioară, Cornova era împărţită după starea persoanelor; acum e împărţită în clase economice. Tinerimea, pierzînd conştiinţa acestor transformări, a ajuns să socotească îmburghezirea drept scop în sine, privind cu dispreţ satele din vecinătate, mai ţărăneşti şi naturale”[4].

Jurnalul de campanie

Alături de filmul documentar, jurnalul de campanie rămîne un instrument favorit de cunoaştere a lumii sociale a satului tradiţional românesc. Printre tinerii colaboratori din Serviciul Social al Tineretului iniţiat şi condus de Gusti în 1938-1939 s-au numărat şi cîţiva scriitori tineri, între care Laurenţiu Fulga-Ionescu, care a ţinut, la solicitarea profesorului, jurnalul campaniei în satul Bogaţi-Dîmboviţa, publicat în seria „Cartea Echipelor” (1938)[5]. Cu prilejul prezentării, la Bucureşti, a proiectului revistei elveţiene Aujourd-hui. Revue International (Geneva), E(lisabeth). H(enri).-Hayem, directoarea virtuală a unei publicaţii profilate pe promovarea realizărilor culturale importante din diverse ţări se arăta – într-o scrisoare din 16 martie 1938 către Henri H. Stal trimisă pe adresa Fundaţiei Culturale Regale „Prinţul Carol” – foarte interesată de „activitatea la ţară a studenţilor” (i.e. echipele regale studenţeşti), pe care o receptează însă într-o grilă literaturizantă. Prin comparaţie cu viziunea dură (subsumată unei atitudini voluntariste) a lui Laurenţiu Fulga-Ionescu, care consemnează scepticismul antimodern al ţăranilor, perspectiva ei exterioară tinde să ilustreze, idealizant, „o fericită rezolvare a raporturilor şi înţelegerii dintre lucrătorii manuali şi intelectuali”. Reţine atenţia ideea jurnalului ca formă de expresie:

„m-am gîndit că nimic nu ar fi în acelaşi timp mai viu, mai pasionant şi instructiv decît prezentarea acestei activităţi sub formă de jurnal zilnic, munca unora şi a celorlalţi, raporturile cu ţăranii, conversaţiile tipice, din toate punctele de vedere, folclorul, arta lor, concepţia lor despre viaţă, raporturile pe care le au cu studenţii (…) partea pitorească a acestei vieţi, muncile şi peripeţiile lor”.

Comparaţia cu romanul apare ilustrativă pentru potenţialul atribuit (non)ficţiunii autenticiste în promovarea internaţională a identităţii tradiţionale româneşti:

„Totul ar fi infinit mai pasionant decît un roman, şi cît de instructiv! Şi ce contribuţie la înţelegerea între diverse grupuri umane! Dar, cum eu mă aflu la Geneva şi nu în România, n-ar putea oare o echipă să-şi scrie jurnalul cotidian? L-am publica: ar avea, probabil, lungimea unui roman. Şi, după aceea, dacă vă convine, l-aţi da sub formă de carte în seria publicaţiilor dvs. Şi mi se pare că ar fi o publicaţie importantă din punct de vedere cultural şi interesantă pentru toate ţările”.

Viziunea directoarei de la Aujourd-hui este una de antropolog care se apropie cu simpatie de habitatul „bunului sălbatic” necunoscut:

„Visul meu ar fi fost să trăiesc o vară, această viaţă, împreună cu o echipă şi să redactez acest jurnal în fiecare zi, cu impresiile sale, cu partea sa grea, comică, pitorească (…), totul la un loc, omul şi regiunea, natura, gîndirea şi intuiţia şi instinctele omului aflat atît de aproape de natură”[6].

Răspunzîndu-i, Emanoil Bucuţa o asigură „raporturile spirituale între omul oraşului şi omul cîmpului nu vor întîrzia să vă parvină în număr mare”, dar adaugă elemente noi (inclusiv personale) solicitarilor privind promovarea externă a specificului autohton:

„Mi-am amintit de dorinţa dvs. de a avea textul în limba franceză al vechii noastre balade Mioriţa. Am vorbit cu D-şoara Maria Holban, pe care aţi cunoscut-o la Bucureşti şi care este ultima traducătoare a acestei fermecătoare poezii. M-a rugat să vă trimit volumul ei Incantations, cu cele mai bune urări pentru frumoasa dvs. revistă. În ceea ce priveşte mica mea nuvelă care se găseşte în micul meu volum, cu totul epuizat, am reuşit să descopăr un exemplar. Titlul ar fi ceva gen Le foulard rouge, deşi `foulard‘ nu este ţărănesc. Corspondentul în germană ar fi Halesbinde. Este un episod destul de veridic bazat pe realitatea vieţii ţăranilor noştri din Transilvania. Este satul meu şi lumea pe care o revăd în fiecare an, pe malul Oltului”[7].

Interesul pentru pitorescul etnografic, cu accent pe zona Balcicului şi Transilvaniei, caracterizează multe producţii literare ale lui Bucuţa (romanele Capra neagră, Fuga lui Şefki, Maica Domnului de la Mare ş.a.), paralele cercetărilor sale privitoare la populaţiile româneşti „de frontieră” sau din afara graniţelor.

Muzeul în aer liber

Pe lîngă prodigioasa activitate de om de teatru, regizor, teatrolog şi dramaturg, autor (între altele) al unor piese-reper precum Take, Ianke şi Cadîr şi Muşcata din fereastră sau al romanelor „aviatice” inspirate de Aurel Vlaicu (Sfîrlează cu fofează ş.cl.), ci şi co-autor – alături de Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl – al Muzeului Satului, al cărui concept arhitectonic l-a proiectat. Dimensiunea conceptuală exprimă în cel mai înalt grad modernitatea perspectivei gustiene asupra lumii rurale; o viziune – încă o dată – realist-autenticistă şi sintetică, definitorie pentru sensibilitatea şi programul tinerelor elite culturale şi literare din epocă. În concepţia lui Gusti, un asemenea „muzeu în aer liber” se diferenţiază de exemplele „romantice” şi „etnografice” din ţările nordice (Skansen, Bingdo, Lillehammer) prin caracterul de „muzeu social”, fapt subliniat într-un articol al lui Mircea Eliade (Muzeul satului românesc). În calitate de proaspăt vizitator (între sutele de mii ai „Lunii Bucureştilor”) tînărul eseist ţine să evidenţieze, înainte de orice, impresia de „realitate românească” şi de „autenticitate” a întreprinderii muzeografice, ambele – „copleşitoare pentru toţi”, principalele sale observaţii vizînd unitatea stilistică şi „centripetismul”  civilizaţiei ţărăneşti din provinciile autohtone. Elogiind „rezervele de creaţie şi dorul de reînnoire al maselor ţărăneşti”, Eliade reafirmă, la final, caracterul de sinteză culturală al satului românesc, apt să asimileze creator modernitatea fără a-şi pierde nota specifică: „Cine a văzut cu atenţie Muzeul Satului ştie că nu se poate teme de `modernizare`, de hibridism. Cultura ţărănească este, încă, destul de fertilă ca să poată asimila şi preface, după canoanele sensibilităţii ei”[8].

Reportajul monografic

Primele volume ale lui Miron Radu Paraschivescu – poet militant, gazetar în presa de stînga şi militant comunist în ilegalitate – au fost două culegeri de reportaje inspirate de experienţa sa „de teren” în cadrul echipelor sociologice gustiene: Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor[9], urmat de Pîine, pămînt şi ţărani[10]. S-a vorbit, în cazul lor, şi despre influenţa reportajelor lui Geo Bogza, ele însele cu un evident caracter „monografic”, reunite în Ţări de piatră, de foc şi de pămînt (1939). Chiar dacă se situează, prin comparaţie, la un nivel de expresivitate mult mai scăzut, adevărata relevanţă fiind de natură socio-mentalitară, o înrudire există, şi ea e în egală măsură ideologică şi artistică. Interesul pentru provinciile nou-alipite după 1918, prezentate ca victime ale eşecului modernizării capitaliste, se regăseşte, cu accente specifice, în paginile sale, ca şi realismul social dur, „demascator”, prezent şi în fotografiile lui Iosif Berman (acesta din urmă – ilustrator al reportajelor lui Bogza şi F. Brunea-Fox, colaborator la campamiile monografice ale lui Gusti şi fotograf al Curţii Regale; anterior, a realizat şi fotografii ale revoluţei bolşevice din octombrie 1917, care i-au fost însă confiscate).  În anii `60, fostul ilegalist îşi va relua în volum aceste scrieri (în culegerile Bîlci la Rîureni[11] şi Drumuri şi răspîntii. Reportaje 1937-1944[12], cu eliminarea corespunzătoare a reportajelor despre Basarabia), legitimîndu-le retrospectiv prin prisma mizei antilegionare în bătălia pentru captarea tineretului studenţesc. Implicarea afectivă (angajarea ca dez-alienare, ca integrare într-o credinţă colectivă) în echipele Serviciului social al tineretului (apreciat drept „primul loc unde prietenii îşi spuneau tovarăşi”) pune în evidenţă contrastul frapant între perspectiva observatorului „de la oraş” şi o Românie „aspră”, arhaică, ostilă, care percepe echipele cu ostilitate, ca pe nişte exploatatori străini, ameninţători, de la care aşteaptă doar să le dea, direct, „ajutoare”. Scoase de sub influenţa „aparatului de stat burghez” – ţine să sublinieze, strategic, MRP – Echipele Regale Studeneşti „aduceau prin fapta şi cuvîntul lor, riposta hotărîtă împotriva fascismului”. Caracterul de alternativă etico-politică în raport cu acţiunile Mişcării Legionare (care-şi făcuse, de asemenea, un titlu de glorie din taberele de muncă pentru tineret) e marcat persuasiv, prin contrast: „Nu era puţin lucru să preferi – cu bună credinţă – bluza de echipier, carnetul de însemnări, lopata de săpat şi mistria de zidit case, cămăşii verzi, centironului şi pistolului legionar”. În recenta sa cercetare asupra tineretului interbelic[13], Dragoş Sdrobiş comentează reportajele reeditate de MRP din perspectiva relegitimării naţional-comuniste a mobilizării studenţimii – inclusiv prin recuperarea experienţei Serviciului Social, noua politică de „ridicare” a satului apelînd, şi ea, la instituţia căminelor culturale şi la sistemul de repartiţie a intelectualilor la sate, acţiunile echipelor regale fiind privite de fostul reporter drept „un punct avansat pe care-l atingea în evoluţia şi viaţa poporului românesc din vremea capitalismului, punct care tocmai de aceea reprezintă unul dintre cele mai sănătoase momente în moştenirea culturală a trecutului apropiat, pe care o putem prelua, îmbogăţind-o”. Chestiunea recuperării modelelor carliste din perioada Frontului Renaşterii Naţionale (primul partid unic din istoria României) în cadrele ceauşismului, de la tehnicile de propagandă şi mobilizare la biopolitocă şi metodele de „ridicare a satelor prin munca intelectualilor”) reprezintă însă un subiect mult mai vast, de studiat în detaliu.

(Neo)realismul rural de tip monografic a avut debuşee şi în roman. Un exemplu nediscutat ca atare pînă acum îl oferă primul volum din Moromeţii lui Marin Preda, „monografie” realist-autenticistă a satului românesc din Cîmpia Dunării la finele epocii interbelice. „Criza satului” şi mentalităţile asociate ale personajelor se lasă, de fapt, mult mai bine înţelese prin grila de interpretare a monografiştilor (de la viziunea conservator-socială a lui Mircea Vulcănescu la cea a reformistă a lui Anton Golopenţia)[14] decît în cheia marxistă prin care a fost citit, adeseori, tendenţios.

[1] Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasiel Şoimaru, Editura Quant, Chişinău, 2011, p. 602.

[2] Ibid., pp. 416-417

[3] Ibid., p. 447.

[4] Ibid., P. 471.

[5] Laurenţiu Fulga-Ionescu, Campania a doua 1 iulie – 1 octombrie 1938 Bogaţi Dîmboviţa, Editura Fundaţia Culturală Regală Carol I, Bucureşti, 1939.

[6] Henri H. Stahl, Epistolar monografist din arhiva de scrisori a lui H. H. Stahl, ediţie de Zoltán Rostás, Editura Paideiea, Bucureşti, 2015, pp. 106-107

[7] Ibid., pp. 109-110.

[8] Mircea Eliade, Muzeul satului românesc, Revista Fundaţiilor Regale, anul III, nr. 7, 1 iulie 1936.

[9] Miron Radu Paraschivescu, Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor, Fundaţia Culturală Regală Regele Carol I, Craiova, 1938.

[10] Miron Radu Paraschivescu, Pîine, pămînt, ţărani, Fundaţia Culturală Regală Regele Mihai I, 1943.

[11] Editura Tineretului, Bucureşti, 1964.

[12] Miron Radu Paraschivescu, Drumuri şi răspîntii. Reportaje 1937-1944, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.

[13] Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Editura Polirom, Iaşi, 2015, pp. 246-247.

[14] v. abordarea novatoare a lui Ionuţ Butoi din volumul Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, Cluj, 2015.

BIBLIOGRAFIE

Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc/ Mircea Vulcănescu. A Microhistory of Romanian Interwar Years, Editura Eikon, Cluj, 2015

Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasiel Şoimaru, Editura Quant, Chişinău, 2011

Mircea Eliade, ”Muzeul satului românesc”/”The Village Museum”, Revista Fundaţiilor Regale, anul III, nr. 7, 1 iulie 1936

Laurenţiu Fulga-Ionescu, Campania a doua. 1 iulie – 1 octombrie 1938: Bogaţi Dîmboviţa/The Second Campaign. 1 iulie – 1 octombrie 1938: Bogaţi Dîmboviţa, Editura Fundaţia Culturală Regală Carol I, Bucureşti, 1939

Henri H. Stahl, Epistolar monografist din arhiva de scrisori a lui H. H. Stahl/ Monographic epistolary from the H.H. Stahl correspondence archive, ediţie de Zoltán Rostás, Editura Paideiea, Bucureşti, 2015

Miron Radu Paraschivescu, Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor/People and places from Țara Moților and Basarabilor, Fundaţia Culturală Regală Regele Carol I, Craiova, 1938

Miron Radu Paraschivescu, Drumuri şi răspîntii. Reportaje 1937-1944/ Roads and Crossroads. Reportages 1937-1944, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică/ The limits of meritocracy in an agrarian society: Intellectual unemployment and political radicalization of youth in interwar Romania, Editura Polirom, Iaşi, 2015

The post Autenticitate şi realism monografic. Scriitorii români interbelici şi şcoala Gusti appeared first on Cooperativa Gusti.